Caută în site

Țara Zarandului

Întinsă pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Crişului Alb, Ţara Zarandului este una din cele mai bogate rezervaţii de tradiţii arhaice din România. Actualmente, se întinde pe teritoriul judeţelor Arad, Hunedoara şi Alba. Mai demult insa, (secolele XIV-XV) avea o întindere mult mai mare: de la „stanca Vulcanului” în hotarul Abrudului, până în judeţul Bechiş (Beches, astăzi în Ungaria), cuprinzând oraşele Csaba şi Gyula, de-a lungul văilor Crişului Alb şi Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Şiria şi chiar pană în Banat la Lugoj. Capitala Ţării Zarandului este satul Ţebea, parte a comunei Baia de Criş.

Se presupune că aceste meleaguri au fost locuite încă din vremea romanilor, deşi nu există informaţii sigure care să susţină această ipoteză. Cert este că primele atestări documentare ale acestor locuri au avut loc în sex X. În 1195, la Baia de Criş, Ladislau Iulius Nicolaus a fost numit primul prefect al Judeţului Zarand. Cele mai vechi documente descriu că organizarea şi administrarea comitatului Zarand există din veacul al XIII-lea, odată cu începuturile de organizare feudală a Transilvaniei, dar se ştie că încă din sec. XI existau organizaţii prestatale. În Munţii Apuseni erau voievodate româneşti libere, în cadrul cărora au apărut, în secolul al XIII-lea, oşti româneşti separate de cele ungare. Românii transilvăneni au participat la luptele împotriva bulgarilor. Ei sunt amintiţi, de asemenea, şi în luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260, împotriva lui Otocar al II-lea, regele Boemiei. În partea vestică a Transilvaniei, obştile române, cnezatele şi voievodatele s-au bucurat de autonomie până în secolele XIV-XV.

Oamenii de prin partea locului îşi spun moţi-crişeni („Noi suntem moţi crişeni! Noi suntem altceva decât moţii-moţi, da’ tot din oastea lui Iancu suntem si noi…„), oameni renumiti pentru hărnicie într-un ţinut deloc bogat. Meseriile tradiţionale ale locului sunt:

  • Mineritul – era una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor. Ei lucrau fie la minele de aur din Brad sau Caraci, fie la cele de cărbune din Ţebea.
  • Cojocăritul – A prins rădăcini puternice, încă din secolul al XV –lea, în zona Orăştie, după care s-a raspândit şi în alte regiuni, în special pe Valea Crişului Alb şi pe Valea Mureşului. Baia de Criş a fost, mult timp un important centru de cojocari.
  • Spătăritul – Defineşte meşteşugul de confecţionare a spetelor pentru războaiele de ţesut, care a constituit o specializare de veacuri în satul Rişculiţa. Îndeletnicirea a fost adusă în sat, pe vremuri, se pare din Moldova, de un oarecare Gruiţă. Mai târziu, ea a fost deprinsă şi de locuitorii din Baldovin.
  • Producerea varului – Piatra de var se găseşte din abundenţă, mai ales la Rişculiţa. Exploatarea ei a început la sfârşitul secolului al XVIII – lea. Piatra se extrăgea din două galerii, lângă care se aflau şi cuptoare primitive pentru arderea calcarului. Îndeletnicirea se mai practică, sporadic şi astăzi.
  • Agricultura şi creşterea animalelor

Portul popular este specific Văii Crişurilor. Costumul popular este destul de simplu, dar mai este purtat foarte rar, de batrâni, în zile de sărbătoare sau pe scenă, în cadrul unor spectacole folclorice. Caracteristice sunt broderiile nesofisticate cu flori, cruciuliţe şi benzi de culoare neagră. Femeile poartă pieptar negru din piele, acoperit cu broderii compacte, iar bărbaţii poartă „sarica” (bunda din piei de oaie).

„Bărbaţii poartă vara pălării cu margini mai late ridicate în sus, împodobite cu fir aurit ori cu şnur întors de 3 / 4 ori în jurul gavaliei şi apoi lăsaţi ciucuri îndărăt, sau pălării de paie. Iarna, unii poartă căciuli negre de oaie. Au cămăşi făcute din pânză, bumbac sau giolghiu, cu gulerul ridicat în sus sau îndoit în jos, împodobit cu arniciu roşu ori negru, sau cu aţă. Cămăşile au mâneci strâmte, cu pumnaşi cusuţi în brânele, salbanaşi şi ochişori din arniciu sau aţă. Peste cămăşi se încing cu curele (şerpare) late, de piele. Peste curea poartă laibăr larg şi lung pâna la şolduri, ţesut din cânepă ori bumbac cu „ochişori”. Cioarecii (pantaloni strâmţi pe picior) sunt din lână şi cusuţi simplu.

Fetele poartă pe cap cârpă (năframă, chişchineu), albă sau pestriţă şi legată îndărăt. Nevestele poartă pe cap învelitoare de geolgiu sau bumbac. Au camaşe (iie) până la şolduri şi deosebită de poale. Iia are de o parte şi de alta a gâtului„gureluş”, cusut cu arnici negru sau roşu în „brânele „ sau „sălbanaşi”. Gura camaşii e cusută cu arniciu sau mătase. Mai poartă şi „laibăr” de pânză, bumbac răsucit (misir) sau postav. Se încing peste mijloc cu brâne de lână sau cu cingători. La spate, (poalele) au opreg, catrinţă ori zadie de lâna neagră sau de diferite culori, iar dinainte şort. Ca vesmânt de iarnă au tundră, laibăr de lână sau şubă, ca şi bărbaţii.” spune Atanasie Bran în Monografia judeţului Hunedoara, apărută în anul 2001. (sursa: www.transilpedia.ro)

Informații asupra Ţării Zarandului  puteți consulta din diverse surse externe:

 

Protected by Webpro.ro